Noile reguli UE cu privire la plastic sunt criticate atât de producători cât şi de ecologişti

sticla de plastic profimedia
Noile reguli UE cu privire la plastic sunt criticate atât de producători cât şi de ecologişti. Foto: Profimedia

Interzicerea produselor din plastic de unică folosinţă în Uniunea Europeană a generat critici atât din partea ecologiştilor, care susţin că noile măsuri nu sunt de ajuns, cât şi din partea producătorilor de plastic care sunt îngrijoraţi că noile norme ar putea crea standarde diferite de-a lungul blocului comunitar, transmite Reuters.

În încercarea de a reduce poluarea cu plastic, începând de sâmbătă în Uniunea Europeană sunt interzise farfuriile, tacâmurile, paiele, tijele pentru baloane şi beţişoarele pentru urechi realizate din plastic de unică folosinţă. Directiva europeană a intrat în vigoare în 2019 însă statele membre au avut răgaz până la data de 3 iulie 2021 să o transpună în legislaţia naţională.

„Plasticul de unică folosinţă este un simbol al societăţii actuale de risipă. Cu toate acestea, nu ne putem baza doar pe voinţa politică a guvernelor naţionale”, a declarat Frederique Mongodin de la ONG-ul Seas At Risk.

Potrivit informaţiilor disponibile, doar opt state membre au informat Comisia Europeană că au introdus măsuri pentru a transpune directiva în legislaţia naţională. Multe dintre statele membre au adaptat doar „cerinţele minime” sau le lipsesc o parte din măsurile cerute, susţine ONG-ul Zero Waste Europe. În plus, în alte state membre, precum Polonia şi Bulgaria, procesul de transpunere a directivei în legislaţia naţională este încă în derulare sau nici măcar nu a început.

Producători: Unele dintre statele membre vor respecta cerinţa UE, în timp ce alte state vor opta pentru obiective mai ambiţioase

La rândul lor, producătorii de plastic critică şi ei noile reguli, care în opinia lor riscă să provoace o fragmentare a pieţei dacă unele dintre statele membre vor respecta cerinţa UE privind un conţinut de 30% de plastic reciclat în sticlele de apă în 2030, în timp ce alte state vor opta pentru obiective mai ambiţioase.

Rezultatul ar putea fi acela în care unii producători de plastic vor fi nevoiţi să vină cu produse diferite pentru ţări diferite, ceea ce nu ar fi viabil din punct de vedere economic, a declarat o sursă din interiorul industriei plasticului.

Într-un comunicat de presă, Plastics Europe,organizaţia care îi reprezintă pe producători, a cerut Comisiei Europene să se asigure că liniile directoare nu sunt susceptibile la interpretări astfel încât statele membre să nu adopte reguli diferite.

Producţia mondială de deşeuri din plastic ar putea creşte cu 41% până în 2030

În replică, un purtător de cuvânt al Comisiei Europene a spus că Executivul comunitar „monitorizează procesul de transpunere şi va oferi statelor membre asistenţă şi orientări dacă va fi nevoie”, potrivit Agerpres.

În 2020, din cauza crizei sanitare, producţia mondială de plastic a scăzut cu 0,3% comparativ cu 2019, însă ceea ce este îngrijorător e faptul că de la debutul erei industriale şi până în prezent au fost înregistrat doar trei scăderi. Potrivit datelor comunicate luna trecută de Asociaţia Europeană a Producătorilor de Plastic, la nivelul întregii planete, „cu 367 milioane de tone de plastic produse în 2020, faţă de 368 milioane de tone în 2019, a fost vorba de cea de a treia scădere mondială înregistrată după război, după cea intervenită în 1973, în momentul primului şoc petrolier, şi cea din 2008, din cauza crizei financiare subprime”, a declarat directorul general de la PlasticsEurope, Eric Quenet.

Pe de altă parte, producţia mondială de deşeuri din plastic ar putea creşte cu 41% până în 2030, iar cantitatea de deşeuri prezentă în oceanele lumii ar putea să se dubleze, până la 300 milioane de tone, avertizează asociaţia pentru protecţia animalelor WWF.

Scandalul contestațiilor la Evaluarea Națională 2021. Părinții sunt revoltați de diferențele mari între note

evaluare nationala contestatii
Părinții sunt revoltați de diferențele mari între note, după contestațiile la Evaluarea Națională 2021 Foto:

Modul în care au fost corectate lucrările copiilor la Evaluarea Națională 2021 este criticat de părinți, care sunt revoltați de diferențele mari între notele afișate inițial și cele după contestații.

Peste 12.500 de absolvenți de clasa a VIII-a au primit note majorate în urma celor mai mult de 20.000 de contestații depuse. Unele lucrări au obținut la recorectare chiar și 3 puncte în plus. Numărul elevilor care au promovat examenele a crescut cu 103, iar încă 12 elevi au obținut media generală 10.

Fiica Lilianei a avut curaj să ceară o recorectare a lucrării ei la Matematică și a primit mai bine de un punct în plus.

„Vă dați seama că emoțiile au fost imense, dar copilul știa foarte bine ce a făcut. A spus că nu este nota ei, că notă ei la Matematică trebuie să fie cel puțin 9,50 și luase 8,40. S-a dus singură la școală, m-a chemat de urgență că trebuia să semnez cererea de contestație. (…) Probabil a uitat să îi pună un punct din oficiu. Vorbim de matematică, unde nu poți să invoci subiectivitate”, spune Liliana Georgescu.

Un elev a cărui lucrare a fost notată inițial cu 3 a primit după contestații 8.

De ce au apărut diferențe mari după contestații

Luminița Dumitrache este îndrumător de teme pentru elevii de gimnaziu și a depistat și alte diferențe mari.

„Una dintre diferențele majore pe care am văzut-o a fost la un liceu din București, unde nota inițială a fost 5,40. După contestații s-a ajuns la 9,05. Am depistat și alte diferențe majore, între 1 punct 50, 1 punct 70, chiar și 1 punct 80. Este greu să îmi explic unde apar aceste diferențe. Nu pot să spun nici că, poate, au fost bătute greșit notele pe (…) fișe, poate că profesorii (…) au corectat în dorul lelii.  Trebuie găsită o soluție ca astfel de diferențe să nu mai apară, pentru binele copiilor”, spune Luminița Dumitrache.

Formatul testelor de la Evaluarea Națională a fost schimbat în acest an. Pentru prima dată, probele au fost formulate după modelul testelor PISA.

„Este adevărat că sunt câteva exerciții de literatură, de interpretare a textului (…). Există 3,8 puncte din cele 10 la examen care pot fi notate diferit, ceea ce aduce o mare doză de subiectivitate acestui examen. Profesorii nu au fost pregătiți pentru a corecta aceste subiecte, este prima dată când le avem, iar copiii au fost pregățiți foarte târziu pentru aceste subiecte. Ele au apărut în noiembrie anul trecut, abia în a doua jumătate a anului școlar ei s-au putut pregăti pentru ele”, arată Cristina Tunegaru, profesor de limba și literatura română.  

Peste 20.000 de contestații depuse

Peste 20 de mii de contestatii au fost depuse anul acesta la Evaluarea Națională, un număr în creștere față de 2020, când au fost peste 15.000 de contestații. Pentru 12.500 de elevi, notele au crescut după recorectare, iar pentru aproape 6.000, notele au fost micșorate.

Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, spune că se așteaptă ca diferențe mari să apară și la notele de la Bacalaureat după contestații.

„Mă aștept mai mult decât la Evaluarea Națională, pentru că spre deosebire de Evaluare, modul de organizare a Bacalaureatului s-a schimbat prea puțin, adică la Bacalaureat nu am avut un sistem prin care să eliminăm subiectivismul evaluărilor. Toți cei care se consideră îndreptățiți să conteste o pot face, e dreptul fiecăruia”, a declarat ministrul Sorin Cîmpeanu.

Ministrul Educației are în faza de proiect un sistem digital de verificare a examenelor, prin care să se elimine subiectivitatea.  

De ce a ignorat omenirea vreme de aproape 60 de ani schimbările climatice. Pericolul care a fost mult timp sub ochii noștri.

polițist britanic poartă o masăc de protecție
Un polițist din Londra, purtând o mască de protecție împotriva ceații groase, transformată ulterior în smog, care a lovit cea mai mare parte a Marii Britanii la sfârșitul anului 1952. Sursă foto: Getty Images

The Guardian a publicat un fragment editat din cartea „Cel mai mare experiment al nostru. O istorie a crizei climatice”, în care sunt evidențiate cele mai importante avertismente legate de efectele climatice, care au fost ignorate în ultimii șaizeci de ani. 

Efectele „vremii ciudate” erau deja resimțite încă din anii 1960, însă oamenii de știință de la acea vreme, care studiau clima și arătau că există o legătură între combustibilii fosili și schimbările climatice, nu au fost luați în considerare.

În august 1974, CIA a realizat un studiu privind „cercetarea climatologică în ceea ce privește problemele de securitate”. Rezultatele au fost dramatice. Datele studiului avertizau cu privire la apariția unei noi ere de vreme ciudată, care va conduce la tulburențe politice și migrație în masă. Aceste două perspective negative, sublinia raportul din urmă cu 47 de ani, vor provoca la rândul lor multe neliniști sociale.

Noua eră la cre făcea referire raportul CIA nu era una care se referea neapărat la creșterea temperaturilor, pentru că la acel moment, CIA intrase în contact atât cu teorii ale oamenilor de știință despre răcirea globală, cât și cu teorii despre încălzirea globală. Direcția în care se deplasa termometrul nu era, însă, preocuparea imediată Agenției Centrale de Informații. Cu toate acestea, CIA știa că așa-numita „mică eră glaciară”, desfășurată între 1350 și 1850, provocare nu numai secetă și foamete, ci și război. 

„Schimbările climatice au început în 1960”, informa prima pagină a raportului, „dar nimeni, inclusiv climatologii, nu au recunoscut-o”. Eșecurile culturilor agricole din Uniunea Sovietică și India la începutul anilor 1960 au fost atribuite vremii standard nefericite. SUA au trimis cereale în India, iar sovieticii au ucis animalele pentru a mânca.

Lumea a ignorat avertismentele, susținea raportul CIA, pe măsură ce populația globală a continuat să crească și statele au început să facă investiții tot mai mari în energie, tehnologie și medicină.

Între timp, vremea ciudată a continuat să se accentueze, fenomenele meteorologice extreme intensificandu-se în multe țări, precum cele din vestul Africii. Oamenii din Mauritania, Senegal, Mali, Burkina Faso, Niger și Ciad „au devenit primele victime ale schimbărilor climatice”, susținea raportul CIA din 1974, dar suferința lor a fost mascată de alte lupte ori pur și simplu statele bogate nu au acordat atenție acestor probleme. Pe măsură ce efectele schimbărilor climatice au început să se răspândească în alte părți ale lumii, la începutul anilor 1970 au fost raportate perioade de secetă, eșecuri ale culturilor agricole și inundații în Myanmar, Pakistan, Coreea de Nord, Costa Rica, Honduras, Japonia, Manila, Ecuador, URSS, China, India și SUA. Dar puțini oameni păreau dispuși să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. „Titlurile de presă din întreaga lume evidențiază o poveste încă neînțeleasă pe deplin sau pe care nu vrem să o înfruntăm”, se mai preciza la vremea aceea în raport.

inundații india 1979
Oamenii merg prin apă în timpul indundațiilor care au cuprins partea de nord-est a Indiei în 1970. Sursă foto: Getty Images

Această afirmație conform căreia nimeni nu a acordat atenție schimbărilor climatice nu a fost în întregime corectă, pentru că unii oameni de știință vorbeau despre această problemă de ceva vreme. Subiectul apăruse în ziare, la televiziune și chiar a fost menționat într-un discurs al președintelui SUA, Lyndon B. Johnson, în 1965. În plus, cu câteva luni înainte de publicarea raportului CIA, însuși secretarul de stat al SUA la acea vreme, Henry Kissinger, s-a adresat la ONU, făcând referire la faptul că știința trebuie aplicată pentru a rezolva „problemele pe care tot știința le-a ajutat să apară”.

Kissinger a transmis atunci îngrijorări cu privire la faptul că cele mai sărace națiuni, dar și restul lumii, erau amenințate de schimbările climatice. Cu toate acestea, schimbările climatice nu au primit atenția pe care ar fi trebuit să o primească, iar discuțiile legate de acestea au lipsit cu desăvârșire în dezbaterile publice din acea vreme.

Deși a fost pregătit inițial ca document de lucru clasificat, raportul a ajuns în redacția New York Times câțiva ani mai târziu. La acel moment, în februarie 1977, problema arderii combustibililor fosili a fost interpretată mai mult prin prisma crizei interne a petrolului decât prin penuria de alimente din alte colțuri ale lumii. Criza climatică este încă departe, scria The New York Times la vremea respectivă, însă, pe măsură ce americanii resimt din ce în ce mai mult dificultățile vremii neobișnuite combinate cu lipsa petrolului, poate că acest lucru ar putea determina schimbări importante ale sistemului. Cotidianul american sublinia la sfârșitul anilor ‘70 că atât experții în energie, cât și climatologii, considerau că „criza climatică este suficient de severă și suficient de aproape de casă pentru a încuraja guvernul și cetățenii să adopte măsuri specifice pentru a face față acestor probleme pe termen lung înainte ca acestea să se agraveze prea mult”.

Dezbaterea despre schimbările climatice din ultima parte a secolului al XX-lea ar fi caracterizată atât prin întârziere, cât și prin îngrijorare, nu în ultimul rând din cauza ripostei industriei de combustibili fosili. 

Comunitatea științifică și conflictul generațional al ideilor

În 1976, un tânăr modelator al climei pe nume Stephen Schneider a decis că este timpul ca cineva din comunitatea științelor climatice să adopte o poziție mai apăsată în privința schimbărilor climatice. Ca absolvent al Universității Columbia, Schneider a vrut să găsească un proiect de cercetare care ar fi putut să facă diferența. În timp ce se afla la Institutul Goddard de Studii Spațiale al NASA, a nimerit spontan într-o discuție despre modelele climatice, care l-a inspirat. 

„Cât de captivant a fost faptul că cineva a putut simula atmosfera Pământului și implicațiile poluării”, și-a amintit Schneider, care a mai spus că atunci și-a dat seama ce efecte pot avea schimbările climatice. 

După ce presa a scris ani la rând despre perioadele de secetă și foametea tot mai răspândită în diverse locuri de pe planetă, Stephen Schneider și-a dat seama că este momentul potrivit să scrie o carte despre pericolul pe care îl reprezenta schimbările climatice. Astfel, a rezultat, în 1976, cartea “The Genesis Strategy (Strategia Genezei)”. Deși a vrut să evite poziționarea alături de personalitățile controversate sau contestate ale comunității științifice, Schneider a considerat că este important să atragă atenția oamenilor asupra problematicilor legate de mediu și să transmită în același timp un mesaj popular despre gravitatea schimbărilor climatice. 

nomazii -secetă-africa
Nomazii adună de pe jos cereale distribuite de forțele aeriene franceze, în timpul unei secete din 1974 în Sahel, la sud de deșertul Sahara. Sursă foto: Getty Images

Astrofizicianul american Carl Sagan a lăudat cartea lui Schneider în ziare precum Washington Post și New York Times, iar autorul a primit chiar invitația de a apărea la The Tonight Show, emisiunea faimosului prezentator de televiziune Johnny Carson. Acest lucru i-a înfuriat pe unii dintre cei mai apreciați și vechi oameni de știință din acele vremuri, aceștia transmițând public că ceea ce făcea Schneider nu era tocmai știință.

Unele dintre cele mai vehemente critici față de cartea lui Schneider au fost realizate chiar de către Helmut Landsberg, profesor la Universitatea din Maryland și fost director al biroului de climatologie din cadrul Biroului meteorologic al SUA. Landsberg a spus, într-un mesaj pentru Uniunea Geofizică Americană, că ceea ce a scris Schneider reprezintă o carte „multidisciplinară, dar și foarte nedisciplinată”.

Conform percepției lui Landsberg oamenii de știință din domeniul climei ar fi trebuit să rămână în afara atenției publice, mai ales atunci când era vorba de incertitudinile legate de cum evoluează clima. Potrivit acestuia, cercetătorul Stephen Schneider punea în pericol credibilitatea climatologilor. Profesorul Helmut Landsberg considera că rolul experților climatici constă în colectarea cât mai multor date științificie pentru a elimina cât mai multe incertitudini, informându-i cu atenție pe decidenții politici doar în spatele ușilor închise și atunci când este absolut necesar.

Tensiunile dintre Stephen Schneider și Helmut Landsberg au reprezentat o ciocnire generațională. Schneider aparținea unei grup de tineri, mai rebeli, care voiau să aducă știința pe stradă. În schimb, Landsberg își petrecuse o viață întreagă lucrând cu guvernul și armata, în general în spatele ușilor închise. Acesta se temea că implicarea publicului ar putea perturba echilibrul delicat al acestei relații. 

Landsberg a fost departe de a fi singurul meteorolog consacrat, care a contestat ideea de expunere publică a efectelor unei eventuale crize climatice. Unii cercetători au evitat să vorbească despre o eventuală dramă, în timp ce alții nu au avut pur și simplu încredere în noile tehnologii, discipline și abordări utilizate pentru măsurarea efectelor generate de schimbările climatice.

La rândul său, șeful serviciului de meteorologie din Marea Britanie, John Mason, a catalogat îngrijorările cu privire la schimbările climatice drept „un efect de turmă” și a încercat să combată „viziunile alarmiste americane”. În 1977, Mason a susținut o prelegere publică la Societatea Regală de Arte din Marea Britanie, subliniind că au existat întotdeauna fluctuații climatice și că „perioadele recente de secetă nu au fost fără precedent”.

Acesta a fost, totuși, de acord cu faptul că dacă omenirea va continua să ardă combustibili fosili în ritmul actual (anul 1977), s-ar putea ca temperatura medie globală să se încălzească cu un grad celsius față de perioada preindustrială. John Mason a precizat că o astfel de creștere va produce efecte directe în următorii 50-100 de ani.

Mason mai creada și că atmosfera este un sistem care dizolvă tot ce este aruncat în el. În plus, la fel ca mulți dintre contemporanii săi, directorul serviciului britanic de meteorologie considera că omenirea va trece în cele din urmă la energia nucleară. Redactând discuția pentru revista Nature, jurnalistul John Gribbin a descris mesajul lui John Mason ca fiind unul înscris în ideea: „nu intrați în panică”.

Când apare schimbarea

Schimbarea a venit, în cele din urmă, spre sfârșitul anilor ’70 și a reprezentat o combinație între un om de știință și un activist de mediu. Un obscur raport din 1978 al Agenției pentru Protecția Mediului din SUA privind cărbune a ajuns pe biroul lui Rafe Pomerance, lobbyist în Washington. Raportul făcea referire la „efectul de seră”, menționând în același timp că combustibilii fosili ar putea avea efecte semnificative și dăunătoare asupra atmosferei în următoarele decenii.

Rafe Pomerance a întrebat prin birou dacă are cineva cunoștință de acest raport, iar un coleg i-a înmânat un articol de ziar al unui geofizician numit Gordon MacDonald. MacDonald a fost un om de știință american de rang înalt, care a lucrat la modificarea vremii în anii ‘60 din poziția de consilier al președintelui Johnson. În 1968 acesta scrisese un eseu intitulat “Cum să distrugi mediul înconjurător”, imaginându-și un viitor în care amenințările privind război nuclear fuseseră rezolvate, dar problemele legate de vreme se intensificaseră.

MacDonald a fost, de asemenea, un „Jason”, adică un membru al unui grup secret de oameni de știință de elită care se întâlneau în mod regulat pentru a consilia Casa Albă în afara cadrului public. Grupul Jason s-a întâlnit pentru a discuta despre dioxidul de carbon și schimbările climatice în verile din 1977 și 1978, iar MacDonald a apărut de mai multe ori televiziunea americană pentru a susține că pământul se încălzește.

Protest climatic
Protest climatic. Imagine cu caracter generic. Sursă foto: Getty Images

Deși toată lumea și-ar fi imaginat o ciocnire culturală între Pomerance și MacDonald, cei doi au ajuns să formeze o echipă puternică și în cele din urmă au ajuns să aibă o întâlnire cu Frank Press, consilierul științific al președintelui Jimmy Carter. După ce MacDonald și-a prezentat cazul în fața lui Press, acesta din urmă l-a asigurat că îi va cere fostului șef al departamentului de meteorologie de la MIT, Jule Charney, să analizeze efectul schimbărilor climatice la care făcea referire Gordon MacDonald. Mesajul era următorul: dacă Charney ar veni să ne spună că din ceea ce a analizat rezultă că veni o apocalipsă climatică, președintele ar acționa.

Meteorologul american Jule Charney a convocat o echipă de oameni de știință și oficiali, împreună cu familiile lor, la o reședință situată în sud-vestul statului Massachusetts. Inițiativa lui Jule Charney a fost să adune oamenii de știință pentru a verifica raportul privind impactul pe termen lung al dioxidului de carbon asupra climei, emis în 1979 de grupul consultativ JASON. Astfel, Charney a invitat doi cercetători climatici de top ai vremii să prezinte rezultatele modelelor lor climatice: James Hansen de la Institutul Goddard pentru Studii Spațiale din cadrul Universității Columbia din New York și Syukuro Manabe, cercetător în cadrul laboratorului de dinamică a fluidelor geofizice la Universitatea Princeton.

Discuțiile științifice au avut loc la o masă la care au participat atât oameni de știință, cât și observatori politici. Împreună, cu toții au revizuit principiile științei atmosferice și s-au concentrat pe scenariile climatice ale lui Hansen și Manabe. Cele două scenarii au oferit avertismente ușor diferite cu privire la viitor, iar în cele din urmă, grupul lui Charney a decis să împartă diferențele.

În consecință, în comunicatul public de la finalul reuniunii organizate de Jule Charney, participanții au hotărât să transmită public că Pământul se va încălzi cu aproximativ 3 grade celsius în secolul următor, plus sau minus 50%. Concluziile indicau, practic, că exista posibilitatea ca temeraturile din secolul XXI să se încălzească între între 1,5 grade și 4 grade celsius. În noiembrie 1979, revista Science puncta că predicțiile raportului final întocmit de Charney și restul oamenilor de știință prezenți în stațiunea Woods Hole „nu sunt însoțite de nicio greșeală”.

 „Sunt interesele mari la mijloc

La mijlocul anilor ’70, cea mai mare companie petrolieră din lume, Exxon Mobil, începea să se întrebe dacă nu cumva schimbările climatice ar putea fi pe punctul de a ajunge pe agenda politică, afectând astfel modelul său de afaceri.

În vara anului 1977, James Black, unul dintre consilierii științifici ai gigantului petrolier Exxon Mobil, a făcut o prezentare în fața celor mai înalți oficiali ai companiei cu privire la gazele cu efectul de seră. Oficialii de rang înalt ai Exxon Mobil voiau să știe care vor fi efectele în viitor ale emisiilor de CO2.

În aceste condiții, mai târziu în același an, compania l-a angajat pe Edward David Jr. să conducă laboratoarele lor de cercetare. Acesta era un inginer cu reputație în lumea academică, dar și în cea politică, fiind între 1970 și 1973, în mandatul președintelui Nixon, director al Biroului de Știință și Tehnologie de la Casa Albă. Așa ajunsese să afle despre schimbările climatice și efectele pe care acestea au capacitatea să le genereze. Odată ce David Jr. a fost adus în companie, Exxon a început să construiască un mic proiect de cercetare privind dioxidul de carbon. Resursele financiare alocate au fost, însă, mici, comparativ că capacitatea de resurse financiare de care dispunea Exxon. Cercetărilor privind impactul dioxidului de carbon în atmosferă le-a fost alocat un buget de doar un milion de dolari pe an, în timp ce Exxon investea peste 300 de milioane de dolari pe an în studii de cercetare pentru a-și îmbunătăți capacitatea de producție.

În decembrie 1978, Henry Shaw, omul de știință care a condus cercetările privind dioxidul de carbon în cadrul companiei Exxon Mobil, i-a scris o scrisoare lui Edward David Jr, în care afrima că Exxon „trebuie să dezvolte o echipă științifică credibilă”, care să poată evalua în mod critic efectele științifice ale acestei teme (schimbările climatice) și care „să poată fi capabilă să comunice vești proaste, dacă există, companiei”.

Exxon Mobil a mers până într-acolo încât a început să realizeze cercetări oceanice legate de climă. Compania americană voia să fie percepută drept un jucător credibil în piața de energie, astfel că a angajat oameni de știință de top, cărora le-a acordat libertate științifică.

O parte din cercetările realizate de Exxon Mobil alături de oceanograful Taro Takahashi au fost utilizate ulterior într-o lucrare științifică publicată în 2009, care concluziona că oceanele absorb doar 20% din dioxidul de carbon emis de activitățile umane. Lucrarea i-a adus lui Takahashi premiul de “campion Pământului”, distincție oferită de ONU.

În octombrie 1982, Edward David Jr. a declarat, în cadrul unei conferințe organizată de Exxon privind încălzrea globală, că „puțini oameni se îndoiesc că lumea a intrat într-o tranziție energetică, departe de dependența de combustibilii fosili și de o anumită combinație de resurse regenerabile care nu vor pune probleme legate de acumularea de CO2”.

Singura întrebare, a spus David Jr, este cât de repede se va întâmpla acest lucru. Deși acesta crezuse cu adevărat în faptul că Exxon va conduce calea inovației către combustibili care să genereze zero emisii carbon, cu laboratorul său de cercetare și dezvoltare în centrul acesteia, la mijlocul anilor 1980, cercetarea privind dioxidul de carbon a intrat într-un cond de umbră și a început să fie ignorată din ce în ce mai mult.

centrală electrică pe cărbune
Centrală electrică pe bază de cărbune în SUA. Sursă foto: Getty Images

„De câtă putere este nevoie pentru a opri un milion de ecologiști? De un watt”

Când Ronald Reagan a fost ales președinte al SUA în noiembrie 1980, acesta l-a însărcinat pe avocatul James G Watt să conducă Departamentul de Interne. Watt condusese o firmă de avocatură care lupta pentru deschiderea terenurilor publice pentru foraje și minerit și își formase deja reputația că urăște proiectele de conservare. Cândva acesta a spus că ecologismul este doar „un cult de stânga dedicat subminării tipului de guvernare în care el crede”. Numirea lui Watt într-o poziție atât de mare în administrația republicană nu avea decât să-l bucure la acea vreme pe directorul Asociației Naționale a Cărbunelui din SUA.

James Watt nu a închis Agenția de Protecție a Mediului, deși o parte din comunitatea științifică se temea inițial că va face acest lucru, însă a numit-o pe Anne Gorsuch, un fanatic anti-reglementare, care a redus capacitățile Agenției cu peste 25% față de momentul la care fusese fondată, în urmă cu un deceniu. Urma să treacă mai mult timp până când Rafe Pomerance și colegii săi din mișcarea ecologistă aveau să vadă o mișcare publică cu scopul de a impulsiona acțiunea climatică.

Chiar înainte de alegerile prezidențiale din noiembrie 1980, Academia Națională de Științe din SUA a înființat un nou comitet de evaluare a dioxidului de carbon, cu scopul de a continua raportul Charney. Președinte al acestui comitet a fost numit Bill Nierenberg, unul dintre oamenii de știință din generația veche care, la fel ca Helmut Landsberg, a trecut atât prin război, cât și prin boom-ul ulterior al finanțării științifice. Având în vedere că era un susținător puternic al războiului din Vietnam, asta îl deosebea pe Nierenberg de unii dintre colegii săi. Acesta era, de asemenea, una dintre personalitățile publice ale comunității științifice care se exprimase în total dezacord cu protestele universitare de la sfârșitul anilor ’60, care militau împotriva științei sponsorizate de militari. De asemenea, Bill Nierenberg, a urât mișcarea ecologistă, pe care a catalogat-o drept o bandă de neisprăviți, în special cu privire la problema energiei nucleare. În multe privințe, Bill Nierenberg părea să fie persoană perfectă pentru a conduce comitetul de evaluare care urma să raporteze datele finale direct noului președinte.

Nierenberg a decis să construiască raportul comitetului de evaluare a dioxidului de carbon în jurul unui amestec de economie și știință. Teoretic, ar fi trebuit sa rezulte ceva genial. Dar când a fost vorba ca acest raport să fie publicat, cele două părți nu s-au înțeles, pentru că scriitorii nu lucraseră împreună, ci separat, unii ca oameni de știință, iar alții ca economiști. Drept urmare raportul coordonat de Bill Nierenberg a fost descris drept un raport cu două puncte de vedere destul de diferite: cinci capitole au fost scrise de către oamenii de știință, care au convenit că încălzirea globală reprezintă o problemă majoră, iar alte două capitole scrise de economiști, care s-au concentrat asupra incertitudinii care încă exista în legătură cu impactul fizic al schimbărilor climatice, în special după anul 2000, precum și asupra modului în care vor fi puse în aplicare soluțiile de combatere a efectelor.

Mai mult decât atât, abordarea economiștilor a fost încadrată în primul și ultimul capitol al raportului, iar mesajul general de incertitudine a ieșit în evidență. Bill Nierenberg s-a delimitat ușor de ambele poziții, pledând, în schimb, pentru o abordare bazată pe răbdare și susținând că nu există încă o soluție specială în privința schimbărilor climatice. 

Pentru cartea lor din 2010 despre scepticismul față de climă,”Negustorii de îndoială”, Naomi Oreskes și Erik Conway au scos din arhivele Academiei Naționale de Științe evaluările ale raportului coordonat de Bill Nierenberg. Una dintre recenzii a fost făcută de Alvin Weinberg, un fizician care și-a exprimat îngrijorarea cu privire la schimbările climatice încă din anii 1970. Acesta s-a declarat „mai puțin decât impresionat”. De fapt, Weinberg a fost de-a dreptul îngrozit de atitudinea pe care a adoptat-o Nierenberg. Într-unul din punctele raportului se sugera chiar că oamenii se vor adapta, cel mai probabil, schimbărilor climatice, în mare parte prin deplasări dintr-o regiune în alta. „Oamenii au migrat din cauza schimbărilor climatice și în trecut”, argumenta raportul, care mai preciza că aceștia „vor reuși să facă acest lucru din nou”.

Chestiunea toleranței față de popoarele migratoare a fost și ea parte a recenziei lui Weinberg, care s-a întrebat retoric: „Comitetul crede cu adevărat că Statele Unite, Europa de Vest sau Canada ar accepta fluxul uriaș de refugiați din țările sărace care au suferit o schimbare drastică a modelului de precipitații?”.

Potrivit lui Oreskes și Conway, nu doar evaluările lui Weinberg au fost negative, chiar dacă ceilalți comentatori au fost mai puțin duri atunci când și-au exprimat recenziile cu privire la raport. În privința faptului că nu s-a răspuns acestor critici, un om de știință a explicat mai târziu că „revizuirile Academiei erau mult mai laxe în acea vreme”.

Raportul condus de Bill Nierenberg a fost lansat în octombrie 1983. Reprezentanți ai companiilor Peabody Energy, General Motors și Exxon Mobile au fost invitați la evenimentul de lansare. Casa Albă a informat Academia Națională de Științe a SUA de la bun început că nu va aproba scenarii speculative sau alarmiste. Administrația Reagan nu se aștepta să facă altceva decât să finanțeze cercetarea și să vadă ce rezultă la final. Unii dintre membrii Academiei au înțeles că decidenții politici vor fi responsabili în următorii ani de efectele schimbărilor climatice și-au dat seama că cea mai bună idee este să publice cea mai științifică versiune pe care au putut să o realizeze despre ceea ce dorea Casa Albă să afle în privința efectelor generate de schimbările climatice. Din perspectiva zilelor noastre, ceea ce s-a întâmplat atunci a reprezentat un mare pas greșit.

În introducerea raportului se precizează astfel: „Poziția noastră este conservatoare: credem că există motive de precauție, nu de panică”. Ideea raportului era asemănătoare cu relatarea cotidianului Wall Street Journal, după ce Roger Revelle, primul om de știință care a informat Congresul SUA despre criza climatică, a spus într-o conferință de presă din 1957 că aprinde o lumină portocalie, nu una roșie.

„Un grup de oameni de știință de top are câteva sfaturi pentru oamenii îngrijorați de încălzirea mult mediatizată a climatului Pământului: puteți face față”, relata Wall Street Journal la vremea respectivă. 

Activiștii de mediu și diplomația climatică

un grup de tineri protestează pentru schimbările climatice
Abia după anii 2000 s-au dezvoltat în mod speficic grupurile de activiști climatici în marile ONG-uri internaționale. Sursă foto: Getty Images

În ultimele trei decenii ale secolului 20, grupurile ecologiste erau în plină expansiune, fiind parte atât a ​​ONG-urilor, cât și a grupurilor radicale. Acestea tindeau, însă, să se concentreze asupra altor probleme de mediu, cum ar fi salvarea balenelor sau a pădurilor tropicale ori lupta împotriva construcției drumurilor. Abia în anii 2000 au apărut grupurile specifice privind clima, care au început să-și facă simțită prezența tot mai intens în cadrul ONG-urilor.

Primii militanți cu adevărat activi în domeniul climei au fost scepticii. Scepticismul climatic este la fel de vechi precum știința climatică în sine și, la început, reprezenta o poziție foarte sensibilă. Industria petrolieră a adoptat acest scepticism științific și l-a exploatat ulterior.

La fel cum consensul cu privire la gazele cu efect de seră a început să prindă contur, iar bazinul de sceptici a început să se diminueze în anii ’80, a existat un efort deliberat și organizat pentru a amplifica acea îndoială naturală, extinsă și folosită pentru a respinge sau distrage atenția de la avertismente pentru luarea de măsuri împotriva schimbărilor climatice. Acest lucru nu era știință, chiar dacă ocazional erau folosiți oameni de știință pentru a transmite astfel de mesaje. Aceste mișcări reprezentau doar jocuri de imagine, care erau menite să servească intereselor anumitor companii. Mesajele aveau rolul de a tulbura dezbaterile publice, așa cum s-a întâmplat cu poluarea aerului în anii ‘40 sau cu discuțiile ample privind legătura dintre tutun și cancer.

Directorii executivi ai celor mai mari companii petroliere din lume s-au întâlnit și au convenit să aloce fonduri, deocamdată de doar 100.000 de dolari, dar cu o promisiune de creștere, pentru a lucra la o un plan climatic comun. Așa a luat naștere Coaliția Globală pentru Climă, care a favorizat ulterior apariția unor grupuri precum Consiliul de Informații pentru Mediu, Coaliția Cooler Heads, Proiectul Global de Informații Climatice, ce au rolul de a exprima public puncte de vedere sceptice legate de anumite politici în domeniul climei. 

Companiile petroliere, care nu au îmbrățișat niciodată ideea de tranziție climatică, au înțeles că cea mai bună strategie de reziliență constă în a face parte din dezbaterea științifică și politică, pentru că acolo vor avea capacitatea să accentueze incertitudinile și să pună sub semnul întrebării reglementările climatice. 

Sperața care doare și principalii vinovați pentru criza climatică din secolul XXI 

Una dintre cele mai grele părți ale scrierii unei istorii a crizei climatice e strâns legată de avertismente din anii ’50, ’60 și ’70, care previzioneau cât de mult se vor agrava lucrurile cândva, după anul 2000, dacă nimeni nu adoptă nicio măsură în privina combustibilor fosili.

Acum trăim coșmarurile strămoșilor noștri și nu trebuia deloc să fie așa. Dacă vrem să împărțim vina, cei care au pledat în mod deliberat pentru îndoială față de efectele schimbărilor de mediu ar trebui să fie principalii vinovați. Dar merită, totodată, să ne uităm la dezvoltarea științifică și industrială din ultimele secole, care ar putea, în unele cazuri, să fie actualizată.

Cei care au folosit forța manipulării prin știință în scopuri proprii, cum ar fi fenomenul scepticismului climatic, au intensificat diviziunile generaționale, exploatând tendința comunității științifice de a evita să vorbească despre drame și conducând în același timp la etichetarea partenerilor legitimi de dialog, precum și a celor indezirabili.

Oamenii de știință care au lucrat pentru combaterea schimbările climatice au fost puși într-o poziție extrem de dificilă. Ar fi trebuit să li se acorde timp, sprijin din partea mai multor categorii de experți și un buget decent care să le permită să se gândească la multiplele provocări și transformări care se întâmplă atunci când scoți o parte controversată a științei din comunitatea științifică și o pui în sfera publică.

De asemenea, ar fi trebuit să li se ofere sprijin din partea autorităților publice, în special sprijin din partea guvernelor. În plus, munca oamenilor de știință care au tras nenumărate semnale de alarmă în privința crizei climatice a fost îngreunată și de faptul că aceștia au fost ridiculizați de colegii lor, pentru că au vorbit cu mass-media sau au vorbit cu emoție despre efectele schimbărilor de temperatură.

În calitate de cetățeni ai secolului 21, am moștenit o serie de lucruri negative, dar am moștenit și o mulțime de instrumente care ne-ar putea ajuta să supraviețuim și să combatem criza climatică. Printre cele mai importante, pe lângă panourile solare, pompele de căldură, sisteme politice democratice și grupurile de activiști, se numără știința climatică modernă.

Cu ceva timp în urmă, strămoșii noștri credeau pur și simplu că aerul este doar aer și atât, fără să conștientizeze că acesta este compus dintr-o serie de substanțe chimice diferite, pe care le respirăm sau le expirăm zilnic și care, pe parcursul mai multor secole de ardere a combustibililor fosili, ar genera un efect de încălzire profundă asupra Pământului.

Săptămâna de lucru de 4 zile s-a dovedit a fi un succes imens în Islanda. Cum se simt angajații făcând aceeași muncă în timp mai scurt

islanda saptamana scurta
Experimentarea săptămânii de lucru de 4 zile s-a dovedit a fi un succes în Islanda Foto: Guliver/GettyImages

Experimentarea săptămânii de lucru de patru zile s-a dovedit a fi un „succes copleșitor” în Islanda și i-a făcut pe mulți angajați să treacă la un program de lucru mai scurt, relatează BBC.

Experimentul s-a desfășurat între 2015 și 2019, iar cei care au luat parte au fost plătiți cu același salariu, au avut aceleași sarcini de lucru, dar au stat mai puțin la serviciu. În majoritatea cazurilor, productivitatea a rămas aceeași sau chiar s-a îmbunătățit, au constatat specialiștii.

Astfel de experimente au loc în întreaga lume, inclusiv în Spania, iar compania Unilever pune deja în practică în Noua Zeelandă acest nou concept de pe piața muncii.

În Islanda, au fost cuprinși în acest experiment social peste 2.500 de angajați din sectorul public, în general funcționari din Primăria Reykjavik și din Guvern, ceea ce reprezintă aproximativ 1% din populația activă a țării. Mulți dintre ei au trecut de la săptămâna de lucru de 40 de ore la cea de 35 sau 36 de ore.

Sindicatele au renegociat contractele

Rezultatele satisfăcătoare au determinat sindicatele să renegocieze contractele de muncă, iar acum 86% dintre angajații din Islanda fie au trecut la un program mai scurt, pentru același salariu, fie sunt în curs să obțină acest drept.

Angajații spun că se simt mai puțin stresați și mai puțin expuși riscului de epuizare (burnout), iar sănătatea lor și echilibrul dintre viața profesională și cea privată s-au îmbunătățit.

„Acest studiu arată că cel mai mare test din lume privind reducerea săptămânii de lucru în sectorul public a fost, din toate punctele de vedere, un succes incontestabil”, a declarat Will Stronge, cel care a condus cercetările. „Arată că sectorul public este pregătit să fie un pionier în ceea ce privește reducerea săptămânii de lucru – iar alte guverne pot învăța din asta”, a adăugat el. 

„Experimentul islandez de reducere a săptămânii de lucru ne spune nu numai că este posibil să se lucreze mai puțin în vremurile moderne, dar și că este posibilă o schimbare ce aduce un progres real”, a arătat un alt cercetător, Gudmundur D. Haraldsson.

Spania experimentează și ea săptămâna de lucru de patru zile în companii, în parte și din cauza provocărilor aduse de pandemie.

În Noua Zeelandă, compania Unilever oferă, de asemenea, angajaților ocazia de a-și reduce orele de lucru cu 20%, fără a le fi afectat salariul, în cadrul propriului experiment.

În Marea Britanie, un raport comandat de campania „Săptămâna de 4 zile” a indicat, în mai, că programul de lucru mai scurt ar putea reduce totodată și amprenta de carbon a Regatului Unit.

Vedeta de televiziune Raffaella Carra a murit după o lungă suferință

raffaella carra
Raffaella Carra, în timpul transmisiei Eurovision din 2011. Vedeta incontestabilă a televiziunii italiene a murit luni, la 78 de ani, lăsând în urmă o carieră prolifică Foto: Profimedia

Raffaella Carra, considerată „regina televiziunii italiene”, a murit luni, din cauza unui cancer care a chinuit-o în ultimii ani și care se generalizase.

La 78 de ani, Raffaella Carra se bucura de aura unei legende a muzicii şi a televiziunii italiene, fiind adorată deopotrivă de publicul din străinătate. A fost prezentă neîntrerupt pe micile ecrane, decenii întregi, până în urmă cu doi ani. Și în România, Raffaella Carra a fost unul dintre numele occidentale care a reușit să treacă de barierele cenzurii comuniste.

„Raffaella Carra s-a stins din viaţă luni, la 16:20, după o boală nemiloasă care i-a cuprins corpul său fragil, dar atât de plin de energie”, anunță un comunicat al familiei, citat de Agerpres. „A fost o forţă de neoprit, care a urcat-o pe culmile star system-ului mondial, o voinţă de fier care nu a părăsit-o până în ultimul moment, astfel încât nimeni nu a ştiut cât de grea i-a fost suferinţa”, adaugă comunicatul.

raffaella carra
Sergio Japino a fost partenerul ultimilor ani de viață ai Raffaellei Carra Foto: Profimedia

Cel care i-a fost partener în ultimii ani, Sergio Japino, a scris într-un mesaj: „Raffaella ne-a lăsat, ne-a părăsit. A plecat într-o lume mai bună, unde omenia sa, râsul ei inconfundabil şi talentul său extraordinar vor străluci pentru totdeauna”.

Prima „showgirl” a televiziunii alb-negru

Născută la Bologna la 18 iunie 1943, pe numele său real Raffaella Maria Roberta Pelloni, ea a debutat în televiziune cu programul „Tempo di danza” (1961), alături de Lelio Luttazzi, şi în comedia muzicală „Scaramouche” (1965). În 1970, a fost cooptată ca prezentatoare şi dansatoare a emisiunii „Canzonissima”, devenind astfel cunoscută marelui public.

raffaella carra
Raffaella Carra, prima vedetă italiană a televiziunii alb-negru Foto: Profimedia

Raffaella Carra a devenit astfel prima „showgirl” a micilor ecrane în alb-negru.

A obţinut un succes răsunător în 1984 cu „Pronto, Raffaella”, care a avut o audienţă impresionantă.

A devenit apoi prezentatoare a programului „Domenica in” (1986) la televiziunea publică Rai, iar în 1987 a petrecut o scurtă perioadă la postul privat Canale 5, pentru a se întoarce apoi în 1991 la Raiuno, cu emisiunea „Fantastico 12”.

O carieră de invidiat

După o paranteză de patru ani pe care i-a petrecut la Madrid, unde a condus programul „Hola Raffaella” pentru televiziunea spaniolă, ea s-a întors în Italia în 1995, unde s-a reimpus ca regină a micilor ecrane cu programul „Carramba! Che sorpresa” (1995-97 şi 2002), emisiune inspirată din variete-ul britanic „Surprise, surprise”.

Raffaella Carra a continuat seria de succese cu emisiunile „Carramba! Che fortuna” (1998-2000 e 2008) şi „Segreti e … bugie” (1999), la televiziunea publică Raiuno.

În 2001, a fost coprezentatoare a Festivalului de la Sanremo, iar în 2004 a condus programul „Sogni”, însă publicul şi-o va reaminti mai ales pentru emisiunea „Amore” din 2006, dedicată adopţiilor la distanţă.

În 2007, a fost lansată „Raffica Carra”, o compilaţie video-muzicală care face o trecere în revistă a carierei sale prolifice.

Jurat la „Vocea Italiei”

În 2013, Raffaella Carra revine pe micile ecrane în chip de „jurat” al emisiunii de talente muzicale „The Voice of Italy”, iar în acest an este lansat şi ultimul său album, „Replay”.

raffaella carra deces
Tommaso Pini și Raffaella Carra în show-ul „Vocea Italiei” din 2014 Foto: Profimedia

În 2015, Raffaella Carra a condus pe Raiuno show-ul „Forte forte forte”, în paralel cu „The Voice of Italy”, iar în 2019 a prezentat ultimul său program, „A raccontare comincia tu”, pe postul public Raitre.

Funeraliile sale vor fi simple şi scurte, aşa cum şi-a dorit Raffaella, a cărei ultimă dorinţa a fost ca trupul ei să fie incinerat.

Cum a ajuns uleiul de palmier în aproape toate alimentele. Un lobby asemnătător cu cel al tutunului și alcoolului

COSTA RICA
Fermă de palmieri pentru ulei. Foto: Profimedia Images

În aprilie 2018, directorul unui lanț de magazine alimentare din Islanda, Richard Walker, a lansat un videoclip despre o călătorie pe care a făcut-o în Borneo.

„Am asistat la o zonă de dezastru ecologic”,a spus el. De atunci, Islanda a anunțat că va elimina uleiul de palmier din produsele sale. Dar a urmat o campanie de ridiculizare a lui Walker, lansată de puternica industrie a uleiului de palmier, relatează Euronews.

„Ne-am așteptat să vedem niște plantații de palmier și o anumită defrișare. Dar nimic nu m-a pregătit pentru scara industrială la care am fost martor. Am asistat la o zonă de dezastru ecologic”, a spus el, în timp ce imaginile îl arătau cum trece peste bușteni doborâți.

La scurt timp după aceea, un videoclip „pregătit de micii fermieri din Malaezia” a început să apară în fluxurile utilizatorilor de Twitter din Marea Britanie.

Cu muzică de filme de groază și subtitrare cu majuscule aleatorii, înregistrarea video îl batjocorește pe Walker, punând-l în contrast fermierii harnici din Malaezia.

A fost doar una dintr-un șir de campanii despre „ecocoloniști” și războaie comerciale mascate ca preocupări de sănătate sau de mediu pe care Consiliul Malaezian al Uleiului de Palmier (MPOC) le-a lansat timp de zeci de ani.

„Multimilionarul Richard s-a dus cu avionul în Borneo pentru a da lecții despre mediu oamenilor de acolo. Richard ia de la fermierii săraci din Africa și Asia pentru a da bogatelor companii agricole occidentale care vând rapiță și floarea soarelui”, se arăta în acest clip.

De fapt, prin simplitatea sa (ca și prin scrierea cu majuscule aleatorii), videoclipul distribuit pe Twitter are o asemănare izbitoare cu un alt clip care apăruse pe YouTube cu câțiva ani mai devreme. „Armata pinguinilor lui Al Gore”, film care a fost difuzat inițial în 2006, în perioada în care a avut premiera filmul An Inconvenient Truth, îl parodia pe fostul vicepreședinte american și preocupările sale pentru mediu.

În videoclipul de două minute, Al Gore este văzut plictisind un grup de pinguini cu o prelegere privind schimbările climatice.

Creatorul clipului a folosit un computer înregistrat la o firmă de lobby din Washington, DC, numită DCI Group. Firma, care a avut legături strânse cu administrația George W. Bush, făcuse lobby în numele Altria (compania mamă a Philip Morris SUA) și pentru fossta juntă militară birmană.

La scurt timp după apariția clipului care îl parodia pe Richard Walker, presa a relatat că și acesta a fost opera DCI Group. Videoclipul a fost promovat de o organizație numită Fețele Umane ale Uleiului de Palmier, care, potrivit site-ului, „încearcă să pledeze în numele micilor fermieri din Malaezia” și este un proiect comun al MPOC și al unei organizații numite NASH, Asociația Națională a Micilor Fermieri, printre altele.

Într-o propunere din august 2018 adresată MPOC și altor grupuri din industrie, DCI recomandase ca fermierii independenți să fie „primii mesageri” la nivel global ai campaniei împotriva criticilor industriei unleiului de palmier, iar Fețele Umane ale Uleiului de Palmier să conducă această campanie.

Propunerea a arătat clar că DCI coordonase alte campanii la nivel local prin intermediul grupurilor din industrie. DCI propunea și crearea unei platforme africane cu ajutorul unui grup de reflecție nigerian, Inițiativa pentru analiza politicilor publice.

„Recrutarea sprijinului din partea aliaților africani este necesară pentru a pune presiune maximă pe adversarii voștri”. ONG-urile și politicienii europeni „se tem de acuzațiile de neocolonialism și discriminare”, se arăta în document.

O campanie organizată

Uniunea Fermierilor Uleiului de Palmier și NASH au cumpărat, de asemenea, mai multe reclame în Politico Europe, o revistă citită cu precădere de oficiali ai Uniunii Europene de la Bruxelles (unde DCI are și un birou), denunțând politica UE privind uleiul de palmier ca fiind „un apartheid al culturilor”.

La o întâlnire care a avut loc în Kuala Lumpur cu MPOC și alți lideri din industrie la începutul anului 2019, DCI a prezentat o propunere suplimentară.

„Încercarea de a discuta rațional cu acești oponenți, prin dialog sau cercetare științifică, nu va opri atacurile lor și nu va avansa poziția Malaeziei. Micii fermieri sunt cea mai puternică armă a Malaeziei împotriva Europei și a ONG-urilor”, se arăta în propunere.

Dar organizațiile micilor fermieri din Indonezia și Malaezia s-au plâns de mult timp că guvernele lor sprijină corporațiile mari ale uleiului de palmier și îi lasă pe fermieri în pragul sărăciei.

Angajații din industrie câștigă între 6 și 9 dolari pe zi, în timp ce oamenii care controlează acest domeniu se clasează printre cei mai bogați din toată Asia de Sud-Est. Investitorul Robert Kuok, a cărui avere netă este de 12,3 miliarde de dolari, este cel mai bogat om din Malaezia. CEO-ul companiei Wilmar, Kuok Khoon Hong, care este și nepotul lui Robert, are o avere de 3,6 miliarde de dolari.

Anthoni Salim, proprietarul Grupului Salim, are o avere estimată la 5,9 miliarde de dolari, iar când fondatorul companiei Sinar Mas, Eka Tjipta Widjaja, a murit în 2019, avea o avere de 9,1 miliarde de dolari.

Avertismentul OMS

În ianuarie 2019, Organizația Mondială a Sănătății a publicat un articol în care cerea un control mai detaliat al impactului uleiului de palmier asupra sănătății și planetei și a comparat tactica industriei – „stabilirea structurilor de lobby în centrele politice și economice, combaterea reglementărilor, încercarea de a submina sursele fiabile de informații și folosirea argumentelor de reducere a sărăciei ”- cu lobby-ul făcut în trecut pentru tutun și alcool.

Mai mulți cercetători au avertizat în Buletinul Organizației Mondiale a Sănătăți cu privire la un „efect de cocktail”, spunând că uleiul de palmier ar putea dăuna sănătății atunci când este combinat cu alte ingrediente utilizate în alimentele ultraprocesate.

Autorii au adăugat că vânzarea produselor „ultraprocesate” pentru copii amintește, de asemenea, de modul în care industriile tutunului și alcoolului au vizat tinerii în trecut.

Raportul a calificat industria uleiului de palmier drept „un actor trecut cu vederea în discuțiile privind bolile netransmisibile” și a sugerat ca factorii de decizie să ia în considerare modalități de reducere a cererii de uleiuri și de alimente ultraprocesate nesănătoase.

De asemenea, a recomandat evitarea „influenței lobby-ului industriilor alimentare ale căror practici au un impact negativ asupra sănătății umane și planetare”.

„Ecocoloniștii s-au orientat către abordarea pământului pârjolit și a logicii defectuoase. Etichetează uleiul de palmier ca fiind noul tutun”, a fost replica DCI.

Șampania a devenit rusească. Legea promulgată de Vladimir Putin a scandalizat Franța

Vladimir Putin bea sampanie
Șampania a devenit rusească. Legea promulgată de Vladimir Putin a scandalizat Franța. Foto: Profimedia

O lege promulgată de Vladimir Putin prevede că doar ce e produs în Rusia poate fi vândut sub numele de șampanie, în timp ce orice import, inclusiv cel de produse din regiunea istorică franceză Champagne, trebuie etichetat doar ca vin spumant. „Șampanskoie” va fi denumire exclusiv pentru producția rusească.

În replică, organizaţia profesională „Comite Champagne” a dat publicităţii un comunicat în care cere diplomaţilor francezi şi europeni să se implice în schimbarea legii din Rusia. În plus, cei doi copreşedinţi ai „Comite Champagne”, Maxime Toubart şi Jean-Marie Barillere, au făcut un apel la toţi membrii organizaţiei ca să oprească livrările spre Rusia, pentru moment. Cei doi susţin că denumirea „champagne”, care se referă la o regiune din Franţa de unde provine şampania franţuzească, are protecţie legală în 120 de ţări.

„Comite Champagne deplânge faptul că această lege nu asigură consumatorilor ruşi informaţii clare şi transparente cu privire la originea şi caracteristicile vinului”, se arată în comunicatul organizaţiei profesionale, care adaugă că legea subminează două decenii de discuţii între Rusia şi Uniunea Europeană, scrie Agerpres.

În prezent, Rusia importă aproximativ 50 de milioane de litri de vin spumant în fiecare an, dintre care 13% este şampanie franţuzească. Există deja disponibile mai multe mărci de ‘champagne’ rusească, produse în regiunile din sudul Rusiei, precum Krasnodar şi Rostov, şi care se comercializează chiar şi cu 270 de ruble (aproximativ trei euro) litrul.

Franţa protejează termenul ”champagne”, iar Uniunea Europeană şi multe alte ţări rezervă acest termen numai pentru vinul produs în regiunea cu acelaşi nume din nord-estul Franţei.

Tot ce trebuie să ştim despre noua variantă Delta. Universitatea Yale: Va face SARS-CoV-2 și mai puternic

covid-19 coronavirus global outbreak pandemic disease background
O preocupare majoră în acest moment este varianta Delta, o tulpină de virus SARS-CoV-2 extrem de contagioasă. Foto Profimedia

Optimismul privind oprirea pandemiei a primit o lovitură puternică prin apariţia noii tulpini Delta.

Experţii susţin că noile mutaţii ale virusului l-ar putea face şi mai puternic. Copiii între 5 și 12 ani şi adulţii sub 50 de ani au un risc de 2,5 ori mai mare de a se infecta cu Delta.

O preocupare majoră în acest moment este varianta Delta, o tulpină de virus SARS-CoV-2 extrem de contagioasă (şi posibil mai severă), care a fost identificată pentru prima dată în India, în decembrie. Apoi, a străbătut rapid ţara respectivă şi a ajuns în Marea Britanie, ceea ce a dus la creşterea numărului de infecţii şi decese în Regat. Primul caz Delta din Statele Unite a fost diagnosticat acum câteva luni (în martie), iar acum cazurile se înmulţesc rapid acolo.

Dr. Inci Yildirim, medic specialist la Yale Medicine în boli infecţioase pediatrice şi vaccinolog, nu este surprins de ceea ce se întâmplă: „Toţi viruşii evoluează în timp şi suferă modificări pe măsură ce se răspândesc şi se reproduc”.

Dar un lucru cert la Delta este că se răspândeşte iute, spune F. Perry Wilson, MD, medic epidemiolog Yale Medicine: „Delta va accelera cu siguranţă pandemia”.

Din ceea ce ştim până acum, persoanele care sunt vaccinate împotriva coronavirusului par a fi protejate față de Delta, dar oricine nu este vaccinat şi nu respectă măsurile restrictive preventive este expus riscului de infectare cu noua variantă, spun medicii, citați de sciencetimes.com.

Delta, mai contagioasă decât celelalte tulpini de virus

Delta are indicativul B.1.617.2, fiind o mutaţie SARS-CoV-2 care a apărut iniţial în India. Primul caz Delta a fost identificat în decembrie 2020, iar tulpina s-a răspândit rapid, devenind în curând tulpina dominantă a virusului atât în India, cât şi în Marea Britanie.

Spre sfârşitul lunii iunie, Delta a reprezentat deja mai mult de 20% din cazuri în SUA, potrivit estimărilor Centrelor pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC). Acest număr creşte rapid, iar OMS spune că tulpina va deveni în curând varianta dominantă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a numit această versiune a virusului „cea mai rapidă”.

Persoanele care nu au fost vaccinate împotriva COVID-19 sunt cele mai expuse riscului. În SUA, există un număr disproporţionat de persoane nevaccinate în statele sudice. Copiii şi tinerii reprezintă, de asemenea, o preocupare.

„Un studiu recent din Regatul Unit a arătat că copiii şi adulţii sub 50 de ani au o probabilitate de 2,5 ori mai mare de a se infecta cu Delta”, spune dr. Yildirim. Şi, până în prezent, nu a fost aprobat niciun vaccin pentru copiii de la 5 la 12 ani, în SUA.

Concluzia studiului este că importantă este vaccinarea.

Povestea căștii afro de înot care a provocat scandal la Jocurile Olimpice. Ce este un „Soul Cap” și de ce se vrea interzicerea lui

soul cap casca africana
Decizia FINA în privința căștii africane ar putea fi anulată, după reacțiile negative. Foto: Captură Twitter/@MetroUK

O decizie de a nu mai permite căștile create pentru tunsori afro la competiții internaționale, precum Jocurile Olimpice de la Tokyo, ar putea fi anulată în urma reacțiilor negative, relatează BBC.

Federația Internațională de Natație, organizația internațională care guvernează sporturile de apă, anunțase anterior că tipul de cască denumit „Soul Cap” nu este adecvat pentru că „nu ia forma naturală a capului”.

Comentariile au fost criticate de înotători care spun acum că decizia de interzicerea a căștii va descuraja înotătorii de culoare de la a mai participa la sport.

În urma reacției, FINA a anunțat că va re-evalua situația.

„FINA s-a angajat să asigure un acces adecvat tuturor sportivilor la echipament de înot, un echipament care să nu ofere vreun avantaj competitiv”.

Casca specifică „Soul Cap” este făcută în așa fel încât să acopere anumite tipuri de tunsori și coafuri – dreadlocks, tunsori afro, păr împletit sau un păr care este, pur și simplu, gros și ondulat în mod natural.

Mai mult, părul afro este mai uscat decât alt tip de păr pentru că are mai puține straturi celulare. Clorul cu care este tratată apa din bazine îl poate usca și mai tare, ceea ce poate duce la vătămarea firului de păr.

Kejai Terrelonge, în vârstă de 17 ani, spune că îngrijirea părului este una dintre probleme cu care se confruntă din postura de înotătoare de culoare.

„Dacă aș folosi casca obișnuită pe care o folosesc toți ceilalți, mi-ar încăpea pe cap, însă pentru că folosesc uleiuri protectoare pentru păr, ea mi-ar cădea, iar atunci părul mi s-ar uda”, spune Kejai, care locuiește în orașul britanic Birmingham.

Cum și de ce a fost creată casca africană „Soul Cap”

Organizația de natație din Anglia, Swim England, a anunțat deja că nu se va conforma și că va permite în continuare folosirea căștilor la competițiile interne din Anglia. Swim England a precizat și că va expune îngrijorările sale cu privire la decizia FINA prin „canalele de comunicare adecvate”.

„Căștile de înot create special pentru părul afro pot micșora barierele din sport pentru grupuri slab reprezentante, inclusiv pentru oamenii de culoare”, au adăugat cei de la Swim England.

Conform unei statistici, copiii albi sunt suprareprezentați în sporturile de apă prin comparație cu numărul lor la nivelul populației – în jur de 29,3% dintre copiii britanici albi fac înot, în timp ce proporțiile sunt de 21,9% pentru asiatici și 20,1% pentru copiii de culoare.

Fondatorii Soul Cap, Michael Chapman și Toks Ahmed-Salawudeen spun că sunt recunoscători pentru sprijinul pe care l-au primit după decizia FINA.

„Când eram copii nu am învățat să înotăm pentru că nu am crezut că acest sport este pentru noi. Nu a fost ceva popular printre prietenii noștri și nici nu am fost încurajați la școală sau de către părinți”.

În 2017, cei doi au decis să ia împreună lecții de înot, iar acolo au întâlnit o femeie de culoare cu o coafură afro căreia casca îi dădea bătăi de cap.

„După ce am dezbătut problema ca familiile și prietenii noștri am realizat lipsa echipamentului adecvat pentru înotători cu păr afro, păr împletit, dreadlocks sau orice alt tip de păr mai voluminos și am decis să facem noi pasul și să creăm un astfel de echipament”.

Înotătorul jamaican Michael Gunning a criticat, de asemenea, decizia FINA – „sunt șocat și dezgustat de această decizie care penalizează și duce la o segregare și mai mare a comunității de culoare de la vârful sportului”, a scris el pe Twitter.

Vaccinare la 2.145 de metri. Centru drive-thru deschis sâmbătă în cel mai înalt punct de pe Transalpina

transalpina agerpres_7166327
Transalpina, cea mai înaltă șosea din țară, traversează munții de la nord la sud, prin cinci județe. Foto: Agerpres

Turiștii se pot vaccina de sâmbătă pe Transalpina, la un centru de tip drive-thru situat la cel mai înalt punct al șoselei care traversează masivul Parâng, la altitudinea de 2.145 de metri, anunță Prefetura Vâlcea. Vaccinurile oferite sunt Pfizer și Johnson & Johnson.  

Centrul, care va fi deschis în punctul cel mai înalt al DN 77C – Transalpina, în Pasul Urdele, la altitudinea de 2.145 metri, va funcționa pentru început doar sâmbătă, 17 iulie, de la ora 10.00 la 18.00.

Turiștii care merg sâmbătă pe Transalpina se pot și vaccina la centrul din Pasul Urdele, fără programare, doar cu actul de identitate. Rapelul (pentru Pfizer) îl pot face ulterior la orice centru din țară, se arată pe pagina de Facebook a Prefecturii Vâlcea.

Chestionarul de triaj și cel de consimțământ pot fi descărcate de pe site-ul https://vaccinare-covid.gov.ro sau pot fi obținute direct la centrul de vaccinare.